Comerțul adjudean din sec. al XVII-lea până la începutul sec. XX

După avântul luat în sec. XV și prima jumătate a sec. XVI piața adjudeană intră într-o perioadă de declin cauzată în principal de schimbarea traseului drumului  comercial al negustorilor ce veneau de la Liov și mergeau înspre porturile dunărene, ”drumul moldovenesc” de pe valea Siretului nemaitrecând, începând cu a doua jumătate a sec. XVI, prin Adjud.  Locul îi este luat de noua arteră comercială denumită ”drumul împărătesc” sau ”drumul Țarigradului¹” care urmează traseul Liov – Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Galați. Această transformare a avut ca principale  motive atât stabilirea la Galați a noului port principal la Dunăre și Marea Neagră a Țării Moldovei cât și o bună plasare a târgului Iași și dobândirea funcției de reședință domnească principală de către acesta.

Serdarul Constantin Andronescu – autor anonim, pictură de șevalet, 1778

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, negustorii au fost cei care au determinat mutarea comunității adjudene din vechea vatră – actualul Adjudu Vechi – în noua locație. Actul de tocmeală între ”neguțitorii adgiudeni” și serdăreasa Elena Canta a fost semnat în 1774 și presupunea strămutarea majorității negustorilor pe moșia Trotușului – actualul oraș Adjud. La 15 februarie 1795, domnul Moldovei emite hrisovul ce atestă nu numai întemeierea Adjudului Nou ci și potențialul comercial al noii așezări: Se face știre prin această carte a domniei mele că prin jalba ce mi-au dat târgoveții mutați din târgul Agiudului la moșia Trotușului, de la ținutul Putnei, ce-i a domniei sale serdăreasa² Elencu (Elena) Canta, a făcut arătare că văzând strâmtoreala și nealișverișul și întreținerea lor și găsind moșia Trotușului prin scrisoare s-ar fi și învoit de cele ce să dea pentru venitul moșiei. Hrisovul domnesc din 1795 mai fixa, așișderea, și ziua de târg în târgul acesta să fie marțea.

Deși până acum această strămutare a fost pusă doar pe seama deselor revărsări ale Siretului și pe distrugerea de către acestea a unei părți a așezării, motivul principal pare a fi fost diminuarea activităților comerciale din oraș ce au fost cauzate de următoarele evenimente:

1. Schimbarea traseului drumului comercial ce venea de la Liov, la sfîrșitul sec. XVI și întemeierea noii așezări pe drumul comercial al Oituzului.
2. O hartă militară din anul 1789 ne dezvăluie faptul că taberele prințului de Coburg erau lipite de localitate (fostul Adjud), situație care a afectat schimburile comerciale. În același an, geologul austriac Balthazar Hacquet, trecând prin Moldova, afirmă că târgul Adjud fusese pur și simplu distrus și, ca o ironie a sorții, mulți dintre negustorii armeni, greci, evrei, sârbi și bulgari de aici emigraseră de la sud de Dunăre în căutarea liniștii și păcii din cauza acelorași războaie ruso-austriece-turce.

Negustor armean

Negustorii ce aveau prăvălii, dughene sau tarabe în târgul Adjudului erau de origini etnice diferite: armeni, evrei, turci, bulgari, greci și români.

Dacă în cazul armenilor convieţuirea a creat câteva punţi de integrare a acestora, criteriul confesional a căpătat forme clare de respingere în cazul negustorilor turci. Interzicerea dreptului de a deţine proprietăţi imobiliare şi îngrădirea practicării cultului prin împiedicarea ridicării aşezămintelor de acest tip au reprezentat motive de excludere a acestora din rândul comunităţilor orăşeneşti. Lipsiţi de dreptul de stăpânire, fiind, totodată, scoşi de sub jurisdicţia administraţiei ţării, aceşti negustori practică împrumutul cu dobânzi foarte ridicate şi  grabnica recuperare a datoriilor. Printre cămătarii turci din Adjudul sec. XVIII sunt amintiți Hassan și Mahmet.

După aproape două sute de ani de prăbușire lentă, economia locală se repune pe picioare la sfârșitul sec. al XVIII-lea și adjudenii pun bazele unei comunități în care negoțurile și prăvăliile aveau perspective de dezvoltare și datorită taxelor modice impuse de serdăreasa Elena Canta. La sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea în Adjud ținându-se 12 iarmaroace pe an, ceea ce denotă o intensă activitate comercială, în târgul Adjudu Nou vânzându-și marfa și negustori din Transilvania.

Negustori și boieri de rang inferior

Această perspectivă avea să se schimbe după cumpărarea moșiei Trotușului de către familia Balș. Creșterea economică a durat, din păcate, doar patru decenii,  ea fiind încetinită de taxele foarte mari impuse de noii proprietari care au cumpărat moșia Adjudului Nou în anul 1811 de la serdarul Constantin Canta.

Recensământul din anul 1820 menționează că în Adjudul Nou sunt 42 de negustori hrisoloviți și sudiți, din care 12 jidovi și îl amintește pe negustorul hrisolovit Stroe Arăguianu. Documentele mai amintesc negustori precum Ion Langa, Manus Braunstein, Ionică Ghizdavăț, Gheorghe Pavel (cârciumar), Agop Oham și Gheorghe Vicol – negustori de anteree și polci din bumbac. Până nu de mult se foloseau în oraș denumiri care atestau ocupațiile locuitorilor din vechiul Adjud: Cotul Bumbacului, Cotul Tăbăcarilor, Strada Păcurari.

Căruțași valahi, Weber Henrik, litografie, 1855

Schimbarea periodică a stăpânilor de moșii duce la nerecunoașterea învoielilor negustorilor cu foștii proprietari. În ianuarie 1813, stăpânul C. Balș le cerea comercianților adjudeni să plătească anual pentru dughene câte 60 de parale de fiecare stânjen, pentru cârciumi câte 30 de parale de vadră de rachiu și 10 parale de vadră de vin, iar proprietarii căsăpiilor plăteau câte un leu de fiecare bou sau vacă tăiată  și câte 5 parale pentru fiecare oaie, capră sau miel.

Negustor valah

Aceste taxe împovărătoare erau cu mult mai mari decât cele anterior stabilite cu serdăreasa Elena Canta în anul 1794, când se plătea dor  2 lei de dugheană icrișmă care va fi la uliță, cum și cele de lângă icrișmă, ce vor fi la mahalale tot asemenea, …., iar vinul și rachiul și orice alt alișveriș crea să facă oprire să fie socotită a lor, așa cum întărește hrisovul domnesc din 1795.

Nemulțumiți, adjudenii trimit  jalbă domnitorului Scarlat Calimah prin care cer revenirea la vechile taxe. Cererea a fost semnată de căpitanul de târg Gheorghe Trufanda, ce are 4 dugheni și casă într-acest târg, și au mai semnat 11 neguțitori. Însă domnul nu le dă satisfacție adjudenilor, principalul motiv invocat fiind acela că, prin vânzare, logofătul (C. Balș) nu este dator a urma tocmelile celor mai dinainte stăpâni.

În anul 1830 Adjudul se putea lăuda cu 76 de dughene și ateliere meșteșugărești dintre care 2 bogaserii, 9 băcănii, 14 precupii, 7 cojocării, 18 ciubotării, două croitorii, 5 pitării, un atelier de boengerie, unul de bărbierit și 17 crâșme.

Alecu Balș, devenit proprietar al moșiei în 1838, mărește proprietatea prin cumpărarea de la Costache Aslan a moșiilor Șișcanii de jos și Șișcanii de Sus și încheie în același an o învoială și mai apăsătoare cu negustorii.

Prăvălie la sfârșit de sec. XX

Pe piața permanentă a orașului dughenele și prăvăliile desfăceau mărfuri meșteșugărești, îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte casnice produse în atelierele adjudene ce se aflau, de cele mai multe ori, în aceeași prăvălie, într-o cameră separată. În piață se vindeau opinci, abale, postav gros, sumane, străchini, buți, doage lemne de foc, materiale de construcție, cereale, vite – toate ale locuitorilor satelor vecine.

Taxele din ce în ce mai mari și mai abuzive impuse de noii proprietari ai moșiei comercianților adjudeni au dus  la pustiirea mahalalei târgului începând cu anul 1838 și la pierderea ”alișverișului neguțitorilor”, așa cum se arată în Suplica obștei neguțătorilor din Adjudu Nou trimisă Ministerului de Interne în anul 1860.

Negustori de opinci, fotograf Kurt Hielscher

Puterea economică a negustorilor adjudeni devine din ce în ce mai fragilă. Chiar dacă  prin promulgarea legii rurale din 18 august 1864 toate hrisoavele și învoielile sunt abrogate, adjudenii nu se pot organiza în comună urbană din cauza lipsurilor financiare. Plătim domnului Balș un acciz impus cu forța, tare greu, și n-avem decât suflet și colibă de casă, fără cergă în pat, și numai când Balș ne va înapoia tot ce ne-a luat cu obijduire și când se va anula zisa împovărare putem avea comună. Tot în 1864 se solicită Prefecturii Putna înființarea unei piețe a orașului, lucru ce se va realiza în anul 1873, când se vor dărâma o serie de locuințe din centrul târgului pentru a face loc pieței și drumului ce va lega șoseaua de gară.

Începând cu a doua jumătate a sec. XIX Adjudul își va concentra viața comercială și administrativă de-a lungul unei rețele reduse de străzi în cadrul căreia se distingea Strada Mare (actuala Al. I. Cuza), care avea un traseu în formă de zig-zag, motiv pentru care administrația locală solicită un inginer pentru a o trasa drept.  Nicolae Iorga descria astfel Strada Mare: e strada Evreilor, de-a lungul caldarâmului puternic şi neegal al căreia se înşiră prăvălii, desigur mai curate decăt cele din Bacău.

                                                     Strada Mare, vedere, fotograf Alfred Adler

Ca și în cazul celorlalte orașe din apropiere, la începutul sec. XX viața economică a orașului Adjud începe să se dezvolte. În anul 1930 sunt înregistrate în oraș 254 de stabilimente comerciale și industriale. Tot acum apar 10 instituții de credit și bănci: Banca Română, Banca Albina, Banca Adjudului, Banca de Credit, Banca Comerțului, Banca CFR, Banca Siretul, Banca Trotușul, Banca Sf. Neculai, Banca Plugarului (Burcioaia). Banca Albina avea rol de aprovizionare cu mărfuri, prețurile fiind afișate și fixe. Ea dispunea de depozite de manufactură, sare și cereale.

Poziția de nod de comunicație pe căile ferate și rutiere îi consolidează Adjudului rolul de centru comercial și la începutul acestui secol: din localitățile rurale limitrofe sunt aduse pe piața de desfacere adjudeană produse cerealiere și animaliere iar din zona de munte – cherestea. Din magazinele proprietate ale unor negustori cum sunt M. Braunstein, Mitică Balaci sau Leon Lebenson se pot cumpăra produse de fierărie, textile, sticlărie sau produse industriale.

După cel de-al doilea război mondial în orașul Adjud continuă să se țină târguri anuale și săptămânale de o importanță nu la fel de mare precum cele din secolele trecute. (Copyright © 2018 Pintilie Lidia)

¹Țarigrad – numele slavon vechi al Constantinopolelui (salvonă țarigradu – lit. ”oraș împărătesc” din țari – împărat și gradu – oraș)

² Serdarii apar în Țara Românească și Moldova în sec. XVII-XVIII, fiind comandanți de oaste în genere și în special de călărime. În sec. XVIII-XIX funcția devine boierească (de rang mijlociu). Cuvântul vine din turcescul serdār.

³  Alișveriș – vânzare, negoț, afacere