Consemnată în documente la începutul secolului al XV-lea, aşezarea din apropierea confluenţei Trotuşului cu Siretul, este mult mai veche. Descoperirile arheologice efectuate în această zonă confirmă cele afirmateÎmai sus.
În apropierea oraşului, în partea de Nord-Vest, în dreapta drumului ce duce spre Urecheşti, în punctul numit „Movile” au fost descoperite, în urma unor cercetări de suprafaţă din anul 1979 , următoarele piese: topor din piatră, de culoare verzuie, sub formă de pană, considerat de autorii descoperirii ca aparţinând culturii Monteoru.
S-a mai găsit, de asemenea, o ceaşcă lucrată cu mâna din pastă grosieră, de culoare roşie, încadrată în Hallstattul,ceramice apartinând epocii bronzului, cultura Monteoru,
Un interes deosebit pentru cunoaşterea evoluţiei istorice din aceste locuri îl prezintă un engolpion din bronz cu inscripţia în limba greacă „Sfântul Gheorghe” datând din secolele X – XI.
Atestarea municipiului
Prima atestare documentară a municipiului Adjud s-a făcut la 09 aprilie 1433, prin „privilegiul comercial” acordat de Iliaş Voievod, în care se arată că la intrarea negustorilor saşi în Moldova să se evalueze mărfurile acestora „In oppido nostro Egydhalm” (în oraşul nostru Adjud) şi să se plătească drept vamă câte patru groşi de fiecare marcă, la întoarcerea în Transilvania, aceeaşi sumă, în acelaşi oraş, iar la graniţă vama pentru vitele mari ce se vor exporta.
Denumirea oraşului este de origine latină „Aegidius”, preluată de către maghiari sub forma de „Egyed” datorită legăturilor de comerţ ce se legaseră între zona extracarpatică de răsărit şi zonele transilvănene.
La 20 octombrie 1838 s-au fixat condiţiile de aşezare în târgul Adjud. De la această dată Adjudu Nou apare ca târg sau oraş în recensăminte şi statistici din 1839, 1859, 1912. Dreptul de proprietate a târgului a fost răscumpărat abia în 1911 când s-a făcut act de cumpărare a vetrei târgului şi a imaşului de către comuna Adjud de la moşia E. Lahovari.
După unirea Principatelor, sub împărţirea administrativ teritorială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Adjudul a căpătat funcţiunea de reşedinţă de plasă, având ca şef administrativ un subprefect. În anul 1864, aplicându-se noua lege comunală, Adjudul a fost trecut în categoria târgurilor rurale ale ţinutului Putnei. Mai târziu la 20 aprilie 1920, târgul Adjud a fost declarat urban situaţie care o deţine şi în prezent.
Din anul 1950 oraşului Adjud i s-a adăugat şi fosta comună Burcioaia, iar din 1968 fosta comună Adjudu Vechi şi Şişcani.
Geneza oraşului
Problema genezei şi a caracterului oraşelor medievale româneşti au impus ample şi variate discuţii în istoriografia noastră.
Cu privire la oraşele medievale româneşti est-carpatice, istoricii români, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Nicolae Grigoraş şi Dimitrie Ciurea consideră procesul formării aşezărilor urbane strâns legat de activitatea comercială desfăşurată pe acest teritoriu.
Problema începuturilor oraşului medieval Adjud este parte integrantă a procesului originii oraşelor medievale româneşti şi, în special, a celor est-carpatice.
Pentru a înţelege geneza oraşului medieval românesc trebuie să avem în vedere că formarea aşezărilor urbane constituie un fenomen istoric complex, de lungă durată.
Geneza oraşului Adjud este strâns legată de cea a oraşelor medievale româneşti. Transformarea Adjudului dintr-o aşezare rurală într-o aşezare urbană a fost un proces treptat şi îndelungat, situat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
În jurul oraşului Adjud exista o densă reţea de aşezări rurale (peste 10 aşezări menţionate în secolele XV – XVII) pe o rază de 10 – 15 km care a constituit o bază trainică pentru viitorul oraş şi un rezervor demografic de primă importanţă în vitalizarea vieţii urbane.
Viaţa economică
Din cauza insuficienţei informaţiilor scrise şi a celor arheologice, nu putem urmări, în toate detaliile, de la apariţie, evoluţia vieţii economice în oraşul Adjud medieval
Pe parcursul veacului al XIV-lea au apărut aici meşteri specializaţi în diverse domenii. Aceştia au fost atraşi mai ales datorită rolului de piaţă locală pe care-l avea oraşul Adjud pentru satele din jur.
Drumul de pe valea Siretului era frecventat de către negustori care veneau în Moldova prin Halici şi Colomcea. Străbătând oraşele moldoveneşti Suceava, Paşcani, Roman şi Bacău ajungeau la Adjud, de unde drumul ducea prin Tecuci la Galaţi sau traversând Putna şi oraşul Focşani se ajungea la Tîrgovişte, capitala Ţării Româneşti ori la Brăila, cea mai însemnată piaţă de comerţ pentru peşte
Locuitorii oraşului Adjud, ca şi ţăranii din satele şi oraşele învecinate îşi expuneau produsele şi mărfurile lor în piaţa târgului. Predominau produsele animaliere şi agricole, lemnele de foc şi de construcţie, obiectele casnice, uneltele agricole şi produsele din lemn.
După avântul din secolele XV – XVI, viaţa economică adjudeană intră într-o perioadă de dificultăţi, veacul al XVII-lea constituind pe plan european un secol de criză a activităţii specific urbane
În secolele XVII – XVIII comerţul moldovenesc era mai ales în mâna străinilor, greci şi austrieci, ce erau protejaţi de autoritatea consulară.
Organizarea administrativă
Oraşul Adjud, ca toate cetrele urbane medievale moldoveneşti, era condus de două organe administrative unul ales de obştea locuitorilor, reprezentat de un şoltuz şi 12 pârgari şi altul, care reprezenta puterea domnească, vornicul de târg.
Aleşii obştii, şoltuzii şi pârgarii, apar odată cu constituirea oraşului. În primul document păstrat cu privire la oraşul Adjud este folosit termenul „oppido nostro”, ceea ce implică existenţa instituţiei şoltuzilor şi pârgarilor
Ei erau aleşi anual de către locuitorii oraşului, dintre negustorii şi meşteşugarii mai înstăriţi şi chiar dintre agricultori.
