Comerțul adjudean de-a lungul secolelor (partea I)

                          Scenă din piață, Pieter Aertsen, 1550, ulei pe pânză, Pinacoteca Veche, Monaco

La actul de naștere al orașului Adjud au contribuit atât factori externi  precum încetarea dominației mongole, emigrarea din Transilvania către est a unei populații de sași și unguri cu îndeletniciri predominant meșteșugărești , cât și factori politici interni cum este apariția ca stat de sine stătător a Moldovei. Transformarea micii comunități de la confluența celor două râuri – Siret și Trotuș – într-o piață de desfacere a diverselor mărfuri autohtone și străine în perioada Evului Mediu se datorează  și faptului că localitatea medievală se afla la întretăierea a două mari drumuri comerciale este-europene: 

1. Primul era Drumul moldovenesc ce asigura legătura dintre Marea Baltică și Marea Neagră și parcurgea, pe teritoriul Moldovei, Valea Siretului. La începutul sec. XV această arteră comercială ajungea în Muntenia de unde făcea joncțiunea cu toate drumurile ce veneau dinspre Transilvania. Străbătând orașele moldovenești Suceava, Pașcani, Roman și Bacău, negustorii străini ajungeau la Adjud, de unde plecau înspre Galați prin Tecuci sau – traversând Putna și orașul Focșani – se îndreptau către Târgoviște sau Brăila (cea mai însemnată piață de comerț cu pește din regiune).
2. Al doilea drum comercial este Drumul Oituzului care venea dinspre Brașov pe Valea Trotușului și se îndrepta fie înspre cetatea Chilia fie înspre Țara Românească sau înspre Bârlad, Iași și Botoșani.  O hartă militară austriacă din 1789 ne arată că vechiul drum comercial venea dinspre Urechești pe la poalele dealurilor.

Hartă militară din anul 1789 care înfățișează dispunerea trupelor austriece și ruse în timpul războiului ruso-austro-turc.

De menționat este faptul că drumurile comerciale aveau un statut oficial  și erau obligatorii pentru negustori, aceștia neavând voie a se abate de la ele.

Este posibil ca negustorii și meșteșugarii sași și unguri să fi fost trimiși aici de conducătorii maghiari începând cu sec. XII pentru a păzi trecătorile Carpaților sau veniți din proprie inițiativă pentru a suplini cerința de mărfuri meșteșugărești locale de la începutul sec. XV. Nicolae Iorga plasa începuturile târgului Adjud încă din sec. XIII, când ungurii veniți de peste munte se întinseră până-n Siretu.

Orașul Adjud era cunoscut în Evul Mediu ca Egyd, așa cum apare el în privilegiul acordat de Iliaș Voevod negustorilor din cele șapte scaune transilvănene: in oppido nostro Egyd halma. Este foarte posibil ca negustorii și meșteșugarii sași și unguri să fi denumit așezarea după sfântul ales drept protector al acesteia –  Szent Egyd (Sfântul Egidiu). Bogdan Petriceicu-Hașdeu era de părere că acest forma românescă a numelui maghiar Egyd – Egidiu – stă la originea denumirii actuale Adjud, opinie împărtășită și de Constantin C. Giurescu.

Sfântul Egidiu (Szent Egyd) reprezentat într-un manuscris medieval

SECOLUL XV

ATESTAREA DOCUMENTARĂ A LOCALITĂȚII ȘI PRIVILEGIILE COMERCIALE 

La începutul secolului al XV-lea Moldova se află în plină perioadă de dezvoltare economică și orașele moldovenești aflate pe drumurile comerciale încep să nu respecte privilegiile acordate de domni negustorilor lioveni sau transilvăneni. Negustorii moldoveni încearcă să se impună astfel pe piețele locale deoarece producția autohtonă de mărfuri resimțea concurența făcută de mărfurile negustorilor străini. Așa se întâmpla, cel puțin, în cazul mărfurilor mărunțele aduse de lioveni – șăpci, pantaloni, săbii ungurești, paloșe… –  după  cum se arăta într-un privilegiu comercial acordat liovenilor în 1408, mărfuri care erau produse și de meșteșugarii moldoveni.

            Negustori de ”mărfuri mărunțele” în Europa secolului al XV-lea

Pentru a preîntâmpina eventualele conflicte ce puteau să apară între negustori și în târgul adjudean dar și pentru a obține un oarece profit, Iliaș Voievod întărește la 9 aprilie 1433, la solicitarea sașilor, privilegiile comerciale acordate acestora. În principiu, aceste privilegii comerciale consacrau drepturile de etapă (numărul de zile în care unui negustor i se permitea să-și expună marfa pe o piață locală) și vamale sau taxele pe care trebuiau să le plătească pentru a intra în târg  precum și alte drepturi care puteau fi exercitate în toate târgurile țării.

În privilegiul comercial acordat de Iliaș Voievod sașilor este atestat documentar pentru prima dată orașul Adjud

Domnia Moldovei impunea ca la pătrunderea negustorilor sași în Moldova, în orașul nostru Egydhalma acestora să le fie evaluate mărfurile, plătind drept vamă câte patru groși. De aici, negustorii erau liberi să meargă în orice oraș al Moldovei, plătind pentru activitatea lor câte doi groși de marcă. Pentru boii și vacile achiziționate aici trebuiau să plătească doi groși de exemplar, pentru un cal șase groși și pentru însemnarea fiecărui animal trebuind să mai scoată din pungă 1 gros. La plecarea din Moldova, când plata vămii se făcea la Adjud, se luau patru groși pentru o marcă. La graniță, negustorul trebuia să mai plătească 12 groși pentru un cal, șase groși pentru o iapă, doi groși pentru o vacă sau un bou. Același document reglementează și comercializarea obiectelor din aur sau argint.

Grosul moldovenesc a fost prima unitate monetară a Principatului Moldovei, emisă de către domnul Petru Mușat al II-lea în anul 1377.

Se pare, însă, că taxele vamale la care face referire privilegiul din 1433 se aplică negustorilor transilvăneni care vin de la Brașov nu pe drumul Oituzului (caz în care vama se plătea la Târgul Trotuș sau Bacău) ci pe un drum mai la îndemâna celor ce veneau dinspre Orăștie, Sibiu și Sebeș, un drum vechi ce străbătea Curbura Carpaților pe la Buzău. Doar acestor negustori le era percepută vama principală pentru intrarea și ieșirea din țară prin Adjud.

Faptul că din Adjudul medieval se achiziționau animale presupune că acestea erau crescute aici în număr destul de mare, fapt sugerat și de sigiliul orașului din acele vremuri care are în amprentă silueta unei vite. Înspre Transilvania plecau din Adjud turme de oi și cirezi întregi de vite și se pare că Domnia avea herghelii însemnate în zonă.

Perceperea și încasarea dijmelor și vămilor erau supravegheate de vornicul târgului, care veghea și la stabilirea pe piață a prețurilor maximale ale unor produse.

                                                  Sigiliul lui Ștefan cel mare la 1460

La 3 iulie 1460 Ștefan cel Mare acordă negustorilor lioveni un privilegiu comercial, document considerat de unii istorici ca având și însemnătate politică și care oglindește îndeosebi schimbările stilului de viață din orașele moldovenești. Mărfurile mărunțele din 1408 se transformă, în 1460, în mărunțișuri precum: pânză litvană, de Krosno, nemțească, nădragi, hars, cuțite, coase, secere, lucruri de cositor, talere, cofițe, brane ferecate și țevi, șăpci, fiare de plug, săbii ungurești, paloșe”. Același act prevede că cine va aduce postavuri în Basarabia va plăti vamă… în Adjud,… de car doi galbeni… .

Alte mărfuri tranzacționate în târgul Adjudului erau pește de Brăila, ceară muntenească sau ungurească, jderi ungurești și argint ars din Transilvania. Din Moldova înspre Brașov circulau pește și produse din pește, vite, piei și blănuri, ceară, produse textile, fructe, bumbac, sare și covoare orientale.

Locuitorii din Adjud precum și țăranii din satele învecinate comercializau animale și produsele animaliere și agricole, lemne de foc și de construcție, obiectele casnice, unelte agricole și diverse alte produse din lemn. Acestea erau desfacute în prăvălii, la târgurile săptămânale sau în bâlciurile organizate public.

Grivne de argint. Grivna era o monedă și o unitate de măsură din argint  folosită în Europa Centrală și de Est din sec. X până în sec. XV, îndeosebi în regatele Boemiei și Poloniei.

Monedele cel mai frecvent întâlnite în tranzacțiile comerciale de pe teritoriul României erau, până la impunerea monopolului turcesc de la mijlocul secolului al XVI-lea: groșii, grivnele – ca monede locale – și rublele, galbenii ungurești și zloții tătărești – ca monede străine.

În perioada următoare se constată un aflux sporit de monede străine, îndeosebi asprii otomani din argint, talerii din argint sau leii de origine olandeză (deveniți mai apoi monede de calcul), galbenii și dinarii ungurești din argint, denumiți și potronici.

    Comerțul salvează omul ni se transmite dintr-un manuscris austriac (1440 – 1460)

Mărfurile erau transportate cu ajutorul animalelor și negustorii călătoreau uneori împreună, constituindu-se în asociații atunci când valoarea mărfurilor era mai mare decât de obicei, cu scopul de asumare comună și temporară a riscurilor călătoriei comerciale. (Copyright © 2018 Pintilie Lidia)

Bibliografie

1. Evoluția Adjudului până la formarea târgului în secolul al XVI-lea –  Ionuț Iliescu, Aurora-Emilia Apostu, studio
2. Habitatul medieval la Curbura exterioara a Carpatilor în sec. X – XV – Anton Paragină, editura Istros, Brăila, 2002
3. Inventarul arheologic al județului Vrancea – Emilia Apostu, editura Pallas, Focșani, 2003
4. Descoperirile arheologice de la Adjudu Vechi și semnificația lor istorică în Vrancea. Studii și comunicări – Alexandru Artimon, Anton Paragină, Editura Documentin, Bacău, 1998
5. Contribuții arheologice la istoria Adjudului, sec. XIV – XVII  – Alexandru Artimon, studiu
6. Plaiurile vrâncene: loc de desfășurare a operațiunilor militare din timpul războiului ruso-asutro-turc din 1787 – 1792 – Ionuț Iliescu, studiu