Comerțul adjudean de-a lungul secolelor (partea II)

                   Bâlci flamand. Pieter Bruegel cel Tânăr. Detaliu

Deoarece izvoarele istorice referitoare la viața comercianților din Adjudul secolului XVI sunt puține, pentru a ne forma o imagine cât mai clară  vom așeza orașul în contextul economic, fiscal și comercial al întegii țări a Moldovei.

La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea atât Ţara Românească cât şi Moldova au cunoscut o perioadă de creştere economică şi demografică, situaţie care s-a schimbat însă dramatic până spre mijlocul celui de-al XVI-lea secol. Dispariţia regatului Ungariei şi colaborarea polono-otomană au adus Ţările Române sub dominaţia tot mai accentuată a Imperiului Otoman. Mai întâi Poarta Otomană a luat sub stăpânire direct, în 1484,  Cetatea Albă și Chilia pentru ca apoi să-și consolideze controlul politic asupra domnilor români pe care a început să-i schimbe  după bunul plac. Multe dintre vechile târguri moldovenești, printre care și Târgul Agiud, încep să  cunoască începând cu a doua jumătate a sec. XVI un declin al activităților negustorești cauzat de monopolul impus de turci asupra tuturor mărfurilor produse și comercializate. Puține dintre orașele din Moldova, printre care se numără Suceava, Bacăul și Romanul,  și-au menținut puterea economică la nivelul anterior sau chiar au înflorit, salvate fiind de prezența scaunului domnesc sau a celui episcopal, de o intensă activitate viti-vinicolă sau de  prezența exploatărilor saline.  Intensificarea ”monopolului” a avut ca efect înmulțirea numărului de negustori turci sau levantini în piețele orașelor, negustori care-şi exercitau drepturile într-un mod adeseori abuziv profitând de calitatea lor de reprezentanţi ai Porții.

Lupta de la Mohacs din 1526 dusă de unguri împotriva turcilor cuceritori. Fragment de miniatură din Istoria cuceririlor lui Suleiman Magnificul în Europa, Biblioteca Palatului Topkapi

Este știut însă faptul că turcii nu exercitau un monopol propriu-zis ci era mai degrabă vorba despre un drept de preemțiune al acestora asupra produselor moldovenești iar abia ceea ce prisosea  putea fi vândut la liber. Această ipoteză este susținută de scrierile călătorului Niccolo Barsi care vizitează Moldova la începutul domniei lui Vasile Lupu și îi menţionează pe negustorii raguzani de la Chilia care transportă sturioni săraţi în Rusia, Podolia, Ucraina şi Transilvania.

Comerciant raguzan

Informaţii preţioase în acest sens aflăm și de la biograful lui Despot Vodă, Graziani, care susținea că Ungaria, Rusia, Polonia şi chiar Italia se hrănesc din carnea românească. Francezul Blaise de Vigenere sau cronicarul polon Gorecki arătau că Moldova dispune de boi numerosi  şi de bună calitate care ajung până în Germania. Cronicarul polonez Martin Cromer aflat în trecere prin Moldova, la mijlocul veacului al XVI-lea, observa că moldovenii nu prea cultivă ogoarele, ci se hrănesc numai cu cirezile, căci ţara lor e plină de boi şi
vaci foarte bune…polonezii, ruşii, ungurii, prusienii, silezienii, cehii, nemţii, slavii, italienii şi turcii aduc în fiecare an de acolo un număr aproape nesfârşit de animale.

Dacă la începutul ”lungului secol al XVI-lea” Târgul Agiud era tranzitat de care încărcate cu postavuri și țesături de Lamberg, Bruges, Maastricht,  Werden, Koeln, Breslau și Aachen, spre sfârșitul acestui secol, când importurile devin din ce în ce mai rare, în majoritatea târgurilor moldovenești încep să se vândă exclusiv produse autohtone, puterea de cumpărare scăzând treptat din cauza dărilor mult prea împovărătoare.

În acest secol majoritatea  negustorilor locali erau și meșteșugari iar în opinia istoricului și genealogistului Paul Cernovodeanu, până la separarea definitivă dintre producător și negustor, prăvăliile unde se desfăceau mărfuri de la materii prime și până la prudusele finite au inclus în corpul lor și atelierele, meșteșugarii îmbinându-și de obicei activitatea productivă cu cea de schimb.

                                Tarabe ale măcelarilor și tăbăcarilor medievali. Miniatură.

În toate târgurile moldovenești, inclusiv în cel al Târgului Agiud, comerțul  zilnic se defășura în piaţa centrală numită bazar, pazar sau târg în care se aflau prăvăliile, dughenele, tarabele și unele cârciumi iar în jurul acestora toate erau dispuse hanuri și case ale negustorilor. În prăvăliile și dughenele din piață se vindeau produse agrare, alimentare și articole meșteșugărești, materii prime și produse finite, mărfuri vândute direct de producători sau de intermediari. Tot în piață existau și brutăriile și băcăniile în care se comercializau produse alimentare. Însă nu toate schimburile comerciale se desfășurau în centrul orașului. Fierăriile, de pildă, erau poziționate la marginea urbei din cauza focului care ardea permanent iar tăbăcăriile erau și ele localizate tot mărginaș din cauza apei murdare rezultate în urma spălării pieilor.

Târgurile săptămânale erau organizate astfel încât să nu corespundă cu ziua târgului dintr-o localitate vecină cu scopul de a nu îngreuna comercializarea mărfurilor.

                                Bâlciul de Sângeorz. Pieter Bruegel cel Bătrân, 1550

Iarmaroacele sau bâlciurile erau o formă mult mai evoluată a comerţului și se deosebeau de celelalte forme de comercializare prin diversitatea și volumul mărfurilor oferite spre vânzare. La iarmaroace se vindea atât cu amănuntul cât și en-gros, fapt ce asigura continuitatea acestei activităţi prin achiziţiile negustorești. Iarmaroacele aveau un mecanism de organizare bine reglat, se ţineau în locuri tradiţionale și erau sezoniere și pline de o mare diversitate de grupuri de cumpărători – orășeni, ţărani din satele din împrejurimi, negustori locali și din diferite regiuni ale ţării și alte categorii sociale. La bâlci erau comercializate cele mai diverse mărfuri necesare pentru întreţinerea modului de viaţă tradiţional: vite, cereale, fân, unt, brânză, sare, fructe, căruţe, sănii, butoaie, site, inventar agricol.

                                              Interior de cârciumă. Miniatură medievală

Oarecum pe aceeași treaptă a importanței cu prăvăliile erau cârciumile care nu aveau o faimă prea bună deoarece vindeau mai mult băuturi alcoolice. Erau dotate cu mese, scaune și rafturi din lemn de brad, frumos lucrate. Inventarul era format din pâlnii de diferite dimensiuni, păhărele pentru consumul băuturilor tari, țigui, căni, ulcioare și oale din lut frumos decorate în care se aduceau la mese vinurile. În cârciumi se mai comercializau și unele produse alimentare precum pâinea, covrigii înșirați pe vergea, bucăți de slănină atârnate de tavan ca niște bucăți groase de scândură. Cârciumile erau puse în mod special la vedere, într-o locație în care fluxul de oameni era mai mare (în drum sau la drumul mare) special ca să atragă cât mai mulţi clienți din toate păturile sociale, de la bețivi până la oameni cumpătați, este de părere  Gergeta Roșu, cercetător  la Muzeul Național al Țăranului Român.

                                                             Dans țărănesc . Pieter Bruegel, detaliu 

Cârciumile erau localuri de popas în care drumeţii se opreau pentru a gusta și bea ceva, pentru a-și împărtăși bucuriile sau amarul sau a bea adălmașul în timp ce caii sau boii se odihneau. Aceste edificii comerciale erau de diverse dimensiuni și puteau aparţine domnitorului, boierilor, mănăstirilor sau slujitorilor. Majoritatea cârciumilor aveau pivniţele pline cu butoaie de vin, fapt constatat din documentele prin care li se socotea camăna. În vecinătatea cârciumilor erau organizate horele atât  în zilele de sărbătoare cât și în cele de odihnă.

În această categorie de edificii comerciale sunt incluse ratușele, hanurile și caravansaraiurile. Hanul este o clădire tipică unde călătorii poposeau și puteau beneficia, contra-cost, de cazare, masă și băutură. Hanurile aveau cârciumă, prăvălie, camere de dormit, și grajduri pentru adăpostirea animalelor. Din analiza surselor existente rezultă că în sec. XVI hanurile și caravanseraiurile aveau o curte interioară generoasă, înconjurată pe toate laturile de corpuri de clădire și intrarea se făcea prin două porți impunătoare din lemn. Existența unui han în Adjud este atetastă documentar abia în anul 1860 însă este aproape imposibil ca un astfel de așezământ sa nu fi existat aici și în perioada medievală.

Verdictul de la 1547 al unui magistrat brașovean în care apare numele negustorului adjudean Kelemen de la Antal din Târgul Agiud. Fragment.

Primul negustor adjudean menționat într-un document este Kelemen de la Antal, negustor de animale din Târgul Agiud care apare în sentinţa din 24 ianuarie 1547 dată de magistratul oraşului Braşov în procesul dintre Kobak Ambruș din Huşi împotriva lui Kelemen din Araci pentru sechestrarea abuzivă în numele celui din urmă de către Kelemen de la Antal din Târgul Agiud a 20 de boi în valoare de 100 florini cu sprijinul autorităţilor din scaunul secuiesc Sepsy, cu toate că a fost despăgubit cu casa şi via lui Ambrus din Huşi de către şoltuzul şi pârgarii din Huşi pentru neplata unui împrumut de 104 florini, acordat pentru comerţ cu boi.                                                       

                                                                        Prima hartă a Moldovei

În anul 1550 Adjudul apare pe prima hartă, fie ea și vagă, a Moldovei. Harta a  fost ilustrată, probabil, de polonezul Bernard Wapowski după descrierea nu tocmai exactă făcută în anul 1541 de sibianul Georg Reicherstorffer, emisarul lui Ferdinand de Habsburg la curtea suceveană a lui Petru Rareș. În secolele ce au urmat au fost elaborate doar niște impresii vagi de hărți influențate de descrierile lui Reicherstorffer. O hartă mai realistă a Moldovei este realizată de Dimitrie Cantemir în anul 1716 în timpul exilului său din Rusia.

În anul 1582 Adjudul apare în documentele vremii sub denumirea de Târgul Agiudul.

                                               Biroul de credit. Pieter Bruegel cel Tânăr, 1615, Anvers

Dar cea mai spectaculoasă evoluție a fost înregistrată în acest secol de fiscalitate, creștere ce a presupus atât majorarea dărilor existente cât și adăugarea unor taxe noi. Așa cum se întampla în cazul tuturor orașele moldovenești, Agiudul era  în deplină proprietate a domniei iar vornicul de târg avea sarcina strângerii dărilor cuvenite lui Vodă. Erau încasate impozite pe imobile, locuri de casă, prăvălii, dughene iar pentru cârciumi se încasa camăna. Tot el strângea și contribuțiile pentru plata haraciului și a peșcheșului,  ambele tributuri datorate Porții de către domn dar ”ascunse” în alte dări sau sub alte denumiri.  Creșterea și înmulțirea taxelor repartizate adeseori inechitabil au provocat schimbări importante în comerțul moldovenesc. Povara fiscală a scăzut puterea de cumpărare a majorității locuitorilor, aceștia nemaiputându-și permite produsele străine. Stimulate de creșterea prețurilor în Europa Centrală și în Imperiul Otoman, exporturile au crescut până la un nivel fără precedent, importurile s-au micșorat iar comerțul de tranzit a stagnat, fapte ce au transformat Moldova sec. XVI într-o adevărată economie de export, amintirea bogăției târgurilor și iarmaroacelor  de altă dată devenind din ce în ce mai îndepărtată.

                                      Lupta dintre Lăsata Secului și Post. Pieter Bruegel cel Bătrân, 1559

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea negustorimea locală nu mai găseşte, ca înainte, sprijin la domnie, spre deosebire de negustorii Imperiului care se bucură de puternica protecţie a Porţii.  Puterea financiară a comercianților din Târgul Agiud scade vizibil și sunt amintiţi în acte fie ca proprietari, fie ca simpli arendaşi care plăteau chirie stăpânului prăvăliei sau locului care aparţinea, de regulă, unei mănăstiri, unui mare boier sau chiar domniei.

Moldovenii s-au împotrivit acestor condiții fiscale aspre aproape de sfârșitul secolului al XVI-lea, în  1595 Moldova intrând sub protecția Poloniei. Dominația otomană devine din acest moment mai suportabilă economic.  (Copyright © 2018 Pintilie Lidia)